Editura Polirom 2014
”Îndoiala e privilegiul celor care trăiesc
mult.”
”Istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor
lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe
el.”
La moartea lui José Saramago,
în 2010, Biserica Catolică i-a refuzat scriitorului defunct orice ceremonie
religioasă care s-ar fi cuvenit oricărui catolic trecut la cele veșnice. Asta
te face să te întrebi, dacă nu ești deja în temă, ce ar fi putut scrie
Saramago, atât de grav în cărțile lui, încât să devină un proscris de neiertat
pentru Biserică. Așa că am luat să citesc una din cărțile lui, cu un titlu care
ar fi putut avea legătură cu religia, anume ”Cain”, un roman de mici
dimensiuni, dar cât se poate de edificator.
În ”Cain”, José Saramago nu
face altceva decât să confere oamenilor biblici, cum este Adam, Eva, Cain, Abel
sau Avraam, nimic mai mult decât latura lor firească, aceea umană, la propriu,
aceasta însemnând că ei pot avea dorințe, îndoieli, nevoi de satisfăcut,
sentimente de iubire și ură, invidie sau răzbunare. El își imaginează călătoria
prin lume a lui Cain, ucigașul fratelui său Abel, pedepsit de Dumnezeu să ducă
o viață de pribegie. Astfel Cain, trăind în mai multe prezenturi paralele,
ajunge să fie martor la înfăptuirea jertfei lui Avraam, la confuzia și
disperarea generală de după amestecul limbilor oamenilor care au construit
turnul Babel, la distrugerea prin foc și pucioasă a Sodomei și Gomorei, la
făurirea vițelului de aur la poalele muntelui Sinai, la cucerirea Ierhonului,
sau la venirea potopului. În urma acestor priveliști, Cain, aflat într-o
rivalitate puternică cu Dumnezeu, trage concluzia că El poate fi crud, poate
greși, că nu este de încredere, este ranchiunos, că poate face atât bine cât și
rău, mai mult, că este nebun, reproșându-i mereu că El este cauza tuturor
acestor nenorociri.
O interpretare personală a lui
Saramago, uneori cu umor, a unor episoade biblice, în care timpul este relativ
și în care cititorul rămâne cu impresia că lumea este aceeași încă de la
facerea ei, că nimic nu s-a schimbat. Poate cea mai amuzantă secvență este
aceea în care Cain, îi dă lecții de fizică lui Dumnezeu prin care îi explică
cum că arca lui Noe, construită după indicațiile Lui, într-o vale și departe de
orice apă, nu va pluti în veci ci va sfârși înecată, cu toate viețuitoarele pe
care le găzduiește căci, conform principiului lui Arhimede, bărcile plutesc doar
datorită faptului că ”toate corpurile
scufundate într-un lichid primesc un impuls de jos în sus cu o forță egală cu
greutatea volumului dislocat de un corp”. Așa că Dumnezeu este nevoit să
mute imensa arcă lângă o apă.
Ei bine, așa ceva n-avea cum
să fie pe placul Bisericii, e de înțeles asta, mai ales că romanul a apărut în
2009, cu doar un an înainte de moartea scriitorului. Nu e de înțeles de ce nu
i-a considerat lucrările așa cum sunt de fapt: literatură. Lumea literară a fost mult mai rezonabilă, prețuindu-i
stilul inconfundabil, curajul de a se lega de subiecte sensibile și
originalitatea, acordându-i Nobelul pentru literatură în 1998. Mai mult ca
sigur că spiritului liber al lui José Saramago oricum nu i-a păsat de
”pedeapsa” aplicată.
Ca o ultimă observație, toate
numele proprii din roman, inclusiv cel al lui Dumnezeu, sunt scrise cu
miniscule, ceea ce poate fi interpretat cel puțin în două feluri: ori din
dorința de a reduce monumentalele personaje la unele lipsite de orice
importanță, ori poate dintr-un soi de eschivare, că poate nici nu e vorba de acel Dumnezeu și de acel Cain, deși totul indică exact contrariul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu