În martie 1993, în satul Ayod din sudul Sudanului,
Kevin Carter, un fotograf din Africa de Sud (33 ani), surprindea cu aparatul
său această imagine. În ea se vede un copil sudanez înfometat, îngrozitor de
slăbit, care nici nu se mai poate mișca. În spatele lui, un vultur pare că
pândește momentul în care se poate arunca asupra prăzii sale, prea șubredă ca
să se mai poată apăra. Martor al acestei scene, de o putere simbolică fără
asemănare a foametei și războiului civil care lovea regiunea la acea vreme,
Carter a făcut cel puțin cinci instantanee. A așteptat apoi încă vreo douăzeci
de minute în speranța că vulturul își va desface aripile și va da astfel o
forță și mai accentuată scenei și imaginii. Vulturul însă, a rămas nemișcat. În
cele din urmă, fotograful a izgonit pasărea și s-a îndepărtat de copil
izbucnind în lacrimi. Când prietenul și colegul său Joao Silva, prezent și el
în sat, l-a reîntâlnit, Carter era deja marcat. ”Era clar dezorientat. În timp
ce-mi explica ce a fotografiat, tot arăta cu degetul spre ceva ce dispăruse
oricum. Îmi tot vorbea de fiica lui, Megan, era nerăbdător să o strângă în
brațe. Fără nici o îndoială, Kevin a fost foarte afectat de ceea ce a
fotografiat iar asta l-a urmărit până la sfârșitul zilelor sale.”,
povestește Joao Silva.
Fotografia a apărut în The New York Times pe 26 martie 1993 alături de un articol semmat
de reporterul Donatella Lorch despre situația în care se afla Sudanul. Nota ce
însoțea fotografia era una scurtă: ”O fetiță, slăbită de foame, se prăbușește
pe drumul spre un centru de alimente din Ayod. Alături, un vultur așteaptă.”
Impactul fotografiei este unul uriaș. La redacția ziarului sosesc o groază de
mesaje în care se cereau vești despre soarta copilului. Ca urmare, ziarul mai
publică după câteva zile un editorial prin care făcea cunoscut că fetița a
reușit să ajungă la centru dar nu se știe dacă a supraviețuit.
Pe 12 aprilie 1994, la un an de la publicarea
fotografiei, lui Kevin Carter i se decerna premiul Pulitzer. Prestigiosul
premiu, simbolul recunoașterii profesionalismului său, a venit însă și cu o
ploaie de acuze acerbe. I se reproșa că n-a dat dovadă de etică. Carter, care recunoscuse
că n-a dat o mână de ajutor copilului, era, după părerea multora, mai demn de
dispreț chiar și decât vulturul. ”Cel care nu-și ajustează obiectivul decât
pentru a surprinde mai bine suferința nu este decât un prădător în plus prin
acele locuri”, scria un cotidian apărut în Florida.
În dimineața zilei de 27 iulie 1994, la câteva
luni de la primirea Pulitzer-ului, Kevin Carter își lua viața dând drumul la
monoxidul de carbon în interiorul mașinii sale. Moartea sa n-a făcut decât să
înmulțească acuzele: nu este apăsarea vinei sale cea care l-a împins spre
sinucidere?
În 2011, Alberto Rojas, fotojurnalist la El Mundo,
s-a hotărât să cerceteze împrejurările în care s-a făcut fotografia. El l-a
întâlnit pe un alt fotograf, spaniolul José Maria Luis Arenzana, care fusese și
el prezent în acele zile în Ayod și care făcuse o fotografie asemănătoare. Din
punctul lui de vedere, copilul din fotografia lui Carter nu a fost lăsat în
voia sorții. Era doar la câțiva pași de rudele sale și de centrul alimentar.
Brățara de la mâna sa dreaptă dovedea că era deja luat în grija unei
organizații umanitare. Ca urmare, Kevin Carter nu avea ce să facă mai mult
pentru el. Alberto Rojas a făcut cercetări și în Sudan, el reușind să-l
întâlnească pe tatăl copilului care... nu era o fetiță ci un băiețel. În Ayod
nimeni nu văzuse fotografia lui Carter și nimeni nu-și făcuse griji cu privire
la prezența vulturului lângă copil, căci vulturii erau o priveliște obișnuită
pe acolo. Tatăl lui Kong Nyong, cum se numea băiatul, a confirmat că lângă el
se afla mătușa acestuia (mama era moartă în urma unei nașteri), aceasta fiind
preocupată să facă demersurile necesare pentru a obține alimente din centru.
Copilul a supraviețuit atunci foametei dar a murit 14 ani mai târziu de
malarie.
Kevin Carter s-a născut în 1960 la Johannesburg și
a crescut în plin Apartheid. Prin anii '80 a renunțat la fotografia sportivă
pentru a imortaliza represiunea regimului împotriva revoltei negrilor. În anii '90
a fondat, împreună cu alți trei jurnaliști (Ken Oosterbroek, Greg Marinovich și
Joao Silva – care își va pierde ambele picioare în 2010 în Afghanistan)
asociația Ban-Bang Club prin care își uneau forțele pentru a documenta ultimele
zile ale Apartheid-ului și tranziția care avea să urmeze. Cu câteva zile
înainte de a primi premiul Pulitzer, el a aflat de moartea prietenului său Ken
Oosterbroek, împușcat într-un schimb de focuri la Thokoza. În aceeași zi este
rănit și celălalt prieten al său, fotograful Greg Marinovich. Depresiv, sub
efectul unui sedativ, Kevin Carter se sinucide pe 27 iulie 1994. Cuvintele sale
de adio nu aveau să lămurească pe deplin motivele gestului său: ”Sunt
deprimat, fără telefon, fără bani de chirie, fără bani pentru pensia
alimentară, fără bani pentru datorii... fără bani!!! Sunt bântuit de amintirile
vii ale masacrelor și cadavrelor, ale furiei și durerii, ale copiilor murind de
foame și ale răniților, ale tirurilor nebune, câteodată ale polițiștilor, ale
călăilor... Am plecat să-l întâlnesc pe Ken, dacă sunt suficient de norocos.”
Marți, 11 august 2015
Sursa: după un articol
apărut în Le Nouvel Observateur 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu