joi, 24 martie 2016

Shan Sa despre „Jucătoarea de go”, romanul premiat cu Goncourt des lycéens în 2001

Shan Sa
Pentru început, ați putea să explicați originea și regulile jocului de go pentru cei care nu știu deloc să-l joace?

După cum spun legendele, jocul afost inventat de matematicienii și de astrologii chinezi cu aproximativ 4000 de ani urmă. Jocul constă în a-ți încercui adversarul. Se joacă pe o tablă cu 19 linii orizontale și 19 linii verticale. Pionii se așează unul după altul, pe cele 361 de intersectări care corespund celor 360 de zile ale vechiului calendar chinezesc. Încep piesele negre. 
Jocul a fost imediat adoptat de către seniorii războiului chinezesc. Apoi, a mai fost introdus și în Japonia undeva prin secolele XIII și XIV. Jocul servea la gândirea strategiilor și tacticilor de război. Se poate spune că este un joc pacifist și totodată extrem de agresiv.

În romanul dumneavoastră, o tânără chinezoaică și un ofițer japonez se întâlnesc pentru a juca o partidă de go, în timp ce Japonia este pe punctul de a declara război Chinei. Care confruntare o oglindește pe care?

De fapt, au fost trei idei de la care am plecat: să fac o carte despre jocul de go, să vorbesc despre război, și să scriu despre Manciuria, țara bunicilor mei. Bunicul meu, din revoltă față de familia sa, a intrat în rezistență în anii '30.

Mai era vorba de a aduce un omagiu și bunicilor dumneavoastră adoptivi, pictorul Balthus și soției sale, Setsuko.

Balthus m-a împăcat cu frumusețea. Soția lui mi-a deschis ușa, foarte secretă, a marii civilizații japoneze. Înainte de a-i întâlni nu eram decât o chinezoaică. Setsuko m-a învățat ritualul kimonourilor și mi-a explicat setea lor de iubire absolută. De asemenea, mi-a făcut cunoștință cu marii cineaști și scriitori japonezi. Romanul meu îi datorează nespus de mult.

Caligrafia de pe coperta cărții Jucătoarea de go este tot opera dumneavoastră. Ce semnifică ideogramele pictate?

Reprezintă cele patru arte remarcabile ale civilizației chinezești. Orice învățat chinez trebuie să știe să cânte din țiteră, să joace go și să știe caligrafie, deci pictură. Eu i-am dat și o notă personală adăugând și arta de a mânui sabia.

Este foarte agresiv.

Jucătoarea de go a prins formă - aveam deja o idee despre cum ar trebui să fie - după ce am văzut o sabie japoneză. Mă plimbam printr-o piață cu antichități din Lyon. O sabie japoneză era expusă. Mi s-a spus că data din sec. XVII. Nu se așteptase nimeni ca eu să o scot din teacă. Am scos acea lamă incandescentă și dintr-odată, am avut impresia că țin moartea în mâinile mele. Oamenii din jurul meu au scos țipete de oroare căci s-au simțit agresați. În acel moment am înțeles Japonia, pe samurai și pe kamikaze, setea lor de glorie și spiritul lor de sacrificiu.
Am vrut să cumpăr sabia, dar apoi m-am răzgândit. Mi-am spus că sabia aceea, în alte timpuri, probabil că a tăiat capete de chinezi. Cum a ajuns ea să sfârșească prin Franța? Scriind romanul, nu am încetat nici o clipă să mă gândesc la asta. Este fără indoială cheia legăturii mele cu Japonia: fascinația și dezgustul.

Dualitatea este, de altfel, una dintre temele cheie ale cărții.

Toate personajele mele au un cararcter dublu : generos și crud. Când o vedem pe jucătoarea de go, credem mai întâi că este o simplă liceeană, o elevă bună, un geniu mic și simpatic. Treptat, descoperim răceala și calculul ei, plăcerea oarecum sadică de a-și manipula admiratorii ca pionii pe o tablă de joc.
Pe de altă parte, ofițerul japonez, este prezentat din prima ca pe un zeu al morții. Amândoi poartă o armură și amândoi ajung să se confrunte, la un moment dat, pe tabla de joc a inimii. Romanul se termină pentru că, dacă micuța chinezoaică nu are inimă, el, japonezul, are una.

În primul dumneavoastră roman, Porte de la paix céleste, unul dintre personajele principale se numea deja Min. De ce ați folosit din nou acest nume pentru amantul jucătoarei de go?

Min a fost prima mea iubire. După cel de-al doilea roman, am vrut să revin asupra a ceea ce s-a petrecut în piața Tian An Men și să povestesc, într-o manieră extrem de crudă, ceea ce am trăit. Am mai vrut să scriu și despre povestea noastră de iubire, despre care nu am prea scris în Porte de la paix céleste. Lucrând, mi-am dat seama că nu pot să reînvii trecutul. Iată de ce am transportat tragedia într-o altă epocă. Jucătoarea de go nu este un roman istoric. În spatele lui 1937 se află Tian An Men.

Deci, adevăratul Min v-a trădat?

În realitate, eu am fost cea care l-a trădat. Întâlnirea noastră trebuia să devină un mariaj, care nu a mai avut loc. L-am părăsit pentru că am plecat din Chiana. După Tian An Men, am ales s-o iau de la capăt în Franța. De ce am scris faptele invers? E un soi de răutate scriitoricească. A scrie înseamnă să întorci lumea pe dos.

În Jucătoarea de go totul este menit să-i cucerescă pe elevii de liceu. Nu poate să nu le placă erotismul, referințele istorice sunt serioase iar capitolele scurte încredințate alternativ povestitorului japonez și povestitoarei chineze trezesc interesul cititorilor dificili. V-ați însușit deviza latinească placere et docere (să placi și să instruiești)?

Am oroare de cărțile plictisitoare. Întotdeauna am vrut să scriu frazele cât mai scurt posibile. Să ajung la esențial. Să construiești capitole scurte înseamnă să-i dai un suflu, o muzică cititorului. Descrierile psihologice lungi sunt inutile. Caracterul personajelor se distinge din acțiune.
De ce alternanța aceasta? Adevărul nu are niciodată o singură fațetă. E un diamant care trebuie șlefuit, iar cel care se apropie de el vede doar strălucirea care îi este destinată. În cazul unei istorii foarte complicate, cum e războiul, cele două tabere răspândeau minciuni. Adevărul nu se poate întrezări decât în alternanța punctelor de vedere.
Mai este o idee foarte importantă pentru mine. Nu voiam ca Jucătoarea de go să se transforme într-un manual al jocului. Singurul fel în care o puteam face era să-i includ pe cititorii mei în acest joc. Cititorii devin pioni care sunt așezați în intersectări, participând la război. Cred că este cea mai bună metodă de ai învăța pe cititori jocul de go.
 Coperta primei ediții a romanului „Jucătoarea de go”, apărut pentru prima dată în Franța

Jocul de go

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu