joi, 3 august 2017

Azi m-am îndrăgostit de-un stâlp

Am treabă la un bancomat. Între mine și dumnealui nu e decât o trecere de pietoni și aia destul de scurtă. Un taxi oprește să mă lase să trec. Mă cam avânt și simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Și asta la fix patru ani de când mi s-a întâmplat cam aceeași treabă, de am ajuns cu piciorul drept... drept în operație la Urgențe, unde chirurgii nu s-au lăsat pînă nu m-au înzorzonat cu o tijă metalică și mai multe șuruburi, scriind pe fișa mea de pacient un cuvânt atât de interesant: reconstrucție! Da, era tot început de august și ca să vezi, era tot vară! Vară în august? Așa o coincidență, mai rar!
Numai că eu, fată deșteaptă, nu fac de două ori aceeași greșeală! Dacă acum patru ani, simțind că-mi pierd echilibrul, m-am opintit din toate puterile să nu cad, să nu mă fac de râs și să rămân cu demnitatea neatinsă, decizie cu care ambele maleole ale piciorului meu drept n-au fost deloc de acord, alegând să se revolte rupându-se în așa hal, încât să fie nevoie de cuvântul acela interesant, anume reconstrucție, ei bine, de data asta, m-am lăsat să cad așa, ca la cinema, aproape în reluare.
În cădere, neavând cu ce-mi ocupa mintea, am înregistrat numărul de înmatriculare a taxiului, pe care l-am dat repede uitării la impactul cu solul. N-a fost deloc plăcut, dar mi-am dat repede seama că sunt destul de intactă. Am calculat atât de bine, că nici ochelarii de soare nu mi s-au clintit de pe nas!
Un domn îmi întinde o mână să mă adune de pe jos. Mă adună pe mine, geanta mea, o traistă... Apoi îl văd că mai cercetează terenul. Îmi vine să-i zic:
- Dar ce mai cauți, domnule, nu cumva demnitatea mea? S-o fi ascuns, de rușine, pe după roțile taxiului! Dacă-i așa, nici nu mai vreau să aud de ea, acolo să rămână!
Nu-i spun asta cu voce tare domnului, să nu creadă că am suferit vreo deplasare de creier, în schimb îi mulțumesc. El mă conduce, în siguranță, pe trotuar, în dreptul mult râvnitului bancomat. Îmi fac treaba, apoi mă întorc la aceeași trecere de pietoni. Îmi cam tremură picioarele, așa că apuc un stâlp în brațe și nu-i dau drumul multă vreme. Mă uit în sus: pe stâlp e o plăcuță care îmi arată clar că acolo este o trecere de pietoni. Insuficient, îmi spun, ar trebui scris negru pe alb: Trecere de pietoni! Se acceptă și împiedicații!
Lumea foiește încolo și încoace, toți mă privesc curioși, eu tot nu dau drumul stâlpului. Zici că suntem una și aceeași ființă! Unii, care m-au depășit demult, simt nevoia să întoarcă, măcar o dată capul, să verifice dacă i-am dat drumul sau nu. Nu-i dau, stimabililor, dragostea e prea mare, are cineva ceva împotrivă?
Într-un târziu, mă hotărăsc să-i spun adio, căci prea mă bate soarele în cap! Trec strada înapoi, cu multă băgare de seamă, de data asta fără incidente. Ajunsă pe trotuar, încep să-mi verific îmbunătățirile: dacă nu s-au deplasat șuruburile, dacă tija mai are același model, fleacuri din astea! Totul pare în regulă, numai că simt cum îmi crește un cucui în genunchi! Ce? Nu există cucuie la genunchi! Sunteți siguri! Căci eu tocmai m-am ales cu unul!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu